Printre oamenii care cultivă viaţa 30% vor muri oricum fără să conteze efortul depus. De ce se petrece acest lucru? Din cauză că ei sunt supra-ataşaţi de corpurile lor. În numele acestei pungi puturoase de piele ei se tem să nu fie ruşinaţi, să nu fie luaţi prizonieri, se tem să nu fie învinşi sau se tem că vor ajunge în vârf. Ei baleiază în toate direcţiile, uitându-se în faţă şi întorcând spatele, uitându-se în stânga şi fugind la dreapta, nervoşi şi speriaţi de ei înşişi, tulburaţi de succes şi tulburaţi de eşec… În această stare mintea lor pură şi conexiunea cu cerurile se contractă la mărimea unui sâmbure de prună şi privesc în jur ca şi cum ar fi fost bătuţi în mod repetat de câini răi – cum ar putea ei să sfârşească altfel decât murind? Cu cât mai mult te temi de moarte cu atât mai degrabă moartea soseşte.
Dacă vrei să îţi cultivi viaţa nu trebuie să îţi fie niciodată teamă de moarte. Dacă doar nu îţi este frică de moarte vei putea foarte uşor să te îndepărtezi şi mai mult de ea. Oamenii care cu adevărat nu se tem de moarte nu se vor întâlni niciodată cu tigri pe drum, sau dacă vor ajunge aproape de vreunul ei nu vor fi mâncaţi; ei nu vor întâlni cuţite şi pistoale în timpul unei lupte sau dacă vor fi atacaţi de acestea nu vor fi răniţi. De ce se petrece aşa? Pentru că ei nu fac din moarte un punct de referinţă. Netemându-se de moarte, moartea nu are putere asupra lor. În procesul de cultivare a vieţii ce poate fi mai important decât aceasta?
Astfel oamenii care practică cultivarea obţin o viaţă lungă cu uşurinţă. Deşi nu se gândesc la o viaţă lungă paradoxal o obţin. Gândirea constantă la o viaţă lungă, pe de altă parte, nu face decât să atragă moartea mult mai rapid. Viaţa lungă nu este un scop al cultivării, este numai un fenomen secundar al ei.
Lasă un răspuns