Una dintre cele mai importante practici este respiraţia abdominală. Pe scurt, în poziţia aleasă de meditaţie, se menţine tot corpul nemişcat cu excepţia abdomenului inferior (sub buric) care se umflă în exterior şi se comprimă în interior sincronizat cu respiraţia.
Diferenţa dintre budişti şi taoişti este că primii umflă abdomenul inferior odată cu inspiraţia şi îl comprimă odată cu expiraţia în timp ce taoiştii procedează exact invers. În mod evident şi taoiştii şi budiştii au succes în practica lor, prin urmare putem deduce că nu ordinea contează în această practică ci mecanismul de respiraţie sincronă cu mişcarea.
Putem vedea această mişcare ca pe o acţiune de a pompa aer pentru a înteţi un foc. Mişcarea în sine realizează un bun masaj al organelor interne, mărind afluxul de sânge în organe şi eficienţa funcţinării acestora. Ritmul constant, relaxat, echilibrat al respiraţiilor şi al mişcărilor crează efecte benefice pentru creier şi pentru întreg sistemul nervos vegetativ.
Lasă un răspuns